Horace Finaly

De la Escola Finaly
Salt la: navigare, căutare


Horace Finaly

Alfred Colling

Colecţia: Bullae 4 - ediţia: Barcelona, 1 Noiembrie 1995

Licenţă: © Alfred Colling

Descarcă: Horace Finaly pdf.png - (223 KB)

translation.png (Català) (Español) (Français)


(thumbnail)
Horace Finaly (1871-1945)

A fost Horace Finaly ultimul mare bancher?1

Vrem să prezentăm un bancher autentic, probabil ultimul din Statul francez care a putut implica toată personalitatea sa, impunând politica şi filosofia afacerilor sale prin intermediul enormei puteri de care dispunea banca pe care el o conducea. Ne referim la Horace Finaly, director general al Băncii din Paris şi din Ţările de Jos.

Tatăl sau, Hugo Finaly, s-a născut la Budapesta in data de 13 iulie 1844. Israelit, foarte curând s-a introdus în cercurile financiare internaţionale, şi, datorită influenţei varului său, baronul Horace Landau, a beneficiat de protecţia lui Rothschild.

Hugo Finaly a ajuns pe teritoriul Statului francez la începutul anului 1880 şi la puţin timp s-a implicat in afaceri in Franţa. Deseori, ieşea cu lideri ai băncii franceze şi italiene, şi când aceasta a fuzionat cu Banca de Reducere din Paris pentru a fonda Banca de Depozit şi Amortizări, Finaly, s-a alăturat ca director-administrator. După dispariţia Băncii în timpul crizei din 1882, Hugo Finaly s-a dedicat infinţării Companiei Financiare si Comerciale Pacific, sub egida a Creditului Industriale şi Comerciale. Această companie a dedicat o activitate timp de câţiva ani şi, de asemenea, si-a asumat lichidarea.

In timpul acestei afaceri, Hugo Finaly a intrat în contact cu Banca din Paris şi din Ţările de Jos, creând nişte legături pe care nici moartea nu le-ar fi putut rupe, Hugo Finaly perpetuându-se în fiul Său.

Pe 28 august 1890 Hugo Finaly a obţinut cetăţenia franceză pentru el şi familia sa. Terenul pe care călca se facea deodată solid, Finaly contribuind la diverse înfiinţări, Compania Franceze de Metale, succesoare a celei care s-a prăbuşit din cauza unei avarii, Societatea Comercială Franceză din Chile, în amintirea Companiei Comeriale si de Finanţe a Pacificului, Societatea Franceză de foraj minier... În cele din urmă, Banca din Paris l-a trimis să conducă Banca Comerciala din Italia.

Cariera lui Hugo Finaly a fost prospera, însă nu prea strălucită. Ca toaţi părinţii ai căror copii au o vocaţie excepţională, se pare că singura loi misiune în lume a fost de a da viaţă fiului său.

Horace Finaly, născut pe 30 mai 1871 la Budapesta, unde a urmat cursurile Liceului Condorcet. În retorică şi filosofie, colegii săi au fost scriitori impotanţi ca: Fernand Gregh, Robert de Flers, Marcel Proust. Licenţa in drept i-a completat studiile. Dupa aceea şi-a terminat stagiul militar în Regimentul 54 Infanterie la Compiègne, care a încheiat prima fază a tinereţii lui. Afacerile şi banca aveau să constituie noile sale domenii, unde se vor reprezenta cele ce urmeza. Hugo Funaly l-a reţinut cu el timp de câţiva ani, pentru a-l iniţia in secretele finanţelor si a făcut pentru fiul său ceea ce el credea că este mai bun, şi anume, l-a făcut să intre ca angajat, în 17 aprilie 1900, în Banca din Paris şi Ţările Joase.

Horace Finaly îmlinea atunci 30 de ani. Era deja un personaj complet, un israelit din Europa centrală plin de cultură franceză, cateodată dificilă şi subtilă, care adapta autodeterminerea la violenţă şi poezie, ca toată naturaleţea afară din serie, o rezervă de recursuri nesuspicioase care le utiliza în momentul adecvat.

Cariera lui Horace Finaly în Banca din Paris a fost extrem de rapidă. Din 23 decembrie 1902 a fost numit în funcţie de decizie şi banca i-a dat misiuni in străinătate. Aşa, Horace a preparat, negociat si obţinut imprumuturile bulgare din 1902 şi norvegiene, in 1904.

Trei ani mai târziu, Horace Finaly a fost numit subdirector. Experienţa sa in Banca era de fiecare data mai amplă si călătoriile de afaceri îl purtau prin toată Europa, în Orientul Mijlociu şi în America. Un tur de studii l-au dus în Japonia si America exact în 1907, în epoca în care o puternică criză zdruncina SUA şi tările îndatorate. Finaly nu a putut face nimic, dar şi-a dat seama de situaţia şi a ştiut cum să obţina profit. Lui i se datorează (când deja era în funcţia de director) constituţia băncii Franco-Japoneze, al cărui administrator a fost. Mai mult, a fost în cosiliul băncii private, Banca Ţării Nordice si Banca Comercială Italiană, unde l-a înlocuit pe tatăl său, la un interval de 20 de ani.

Rolul pe care l-a jucat Finaly pâna atunci în banca, cu toate că nu era neglijabil, nu era mai mult decât un angajat cu o funcţie elevată. Dar războiul a avut consecinţe mari pentru el. Pe de-o parte, Finaly s-a consacrat în lupta economică contra Germaniei, dar pe de altă parte, s-a căsătorit.

Fără el, Compania Naţională de Coloranţi nu ar fi văzut lumina. Obiectivele sale erau foarte ambiţioase, deodată ce intr-un viitor apropiat pretindea sa stabilească Apărarea Naţională a produselor chimice cerute pentru operaţiuni militare, şi aspira sa cucerească piaţa mondială a materialelor colorante, dominată de la Badische Aniline.

In ceea ce priveşte căsătoria, l-a afectat la modul cel mai intim. Cu Marguerite Aslan se arăta, sub faţa de om dur şi impasibil un izvor profund de trandeţe.

În timpul războiului, Horace Finaly s-a dedicat a numeroase firme din ţări neutre, pentru a urmări mediile financiare care cereau aprovizionarea regiunilor franceze din teritoriul ocupat.

Sfârşitul războiului l-a dus la punctul culminant al carierei sale, însă dându-i şi o mare durere. In schimb, la sfârşitul anului 1918, Thors, unul dintre promotorii cei mai vechi ai Băncii din Paris, a renunţat la slujba sa de director general, Finaly luandu-i astfel provizoriu locul, in 7 octombrie 1919 numindu-se oficial în funcţia de director general. Dar moartea doamnei Finaly si durerea pentru pierderea soţiei, l-a indemnat sa înscrie următarele pe mormântul său: «Dilectissima Margarita Suae Çoniux Memor D.D.D.»

Cabinetul lui Finaly în Bancă era in sala veche a primăriei districtului doi, unde a avut loc căsătoria civilp a lui Bonaparte cu Josefina de Beauharnais. Singura coincidenţă pentru cine îşi aminteşste de concepţiile oligharchice şi opinia autocratică a lui Finaly.

Marile bănci discutau cu un Consiliu al Administraţiei care alege Directorul General. Dar când directorul general afişează o personalitate puternică, acesta este cel care inspiră, orientează si câteodată domină Consiliul de Administraţie. Aceasta s-a întâmplat şi cu Finaly.

Una dintre primele sale ocupaţii a consistat în a asigura continuitatea băncii sale in Maroc, dacă Lyautey construise un Maroc militar şi politic, Banca din Paris l-a construit economic. Dupa aceea, s-a dedicat extinderii influenţei băncii in diverse direcţii; acum că deja creease bănci noi ca Banca Ţărilor din Europa Centrală, acum că deja intrase in bănci deja existente, ca Banca Franceză şi Italiană din America de Sud, Banca Otomană, Banca din Siria, acum că deja fusese co - ajutor pentru reorganizarea de entitaţi in Banca Industrială din China.

Finaly nu uitase proiectul pe care îl plănuise, de a crea Compania Naţională de Materiale Colorante. Dar din această cauză, norocul a fost advers. Compania a rivalizat într-un mod atât de amical cu Badische Aniline, că in loc să o anihileze a finalizat prin asociar-se. Finaly nu a iertat niciodata industrialii francezi pentru indolenţa lor şi nu a tolerat niciodată interferenţa dintre grupurile industriale naţionale în bancă.

În schimb, a lucrat făra oprire la întărirea domeniului din Bancă in certe sectoare ale industriei, ca industria electrică şi derivatele ei prin intermediul Companiei Generale de Electricitate sau a Companiei Generale T.S.F.

Banca din Paris se convertise, cu Finaly, în prima bancă petrolieră. Dacă Finaly intuia bine importanţa asumit de aurul negru, nu ignora nici instrumentul de penetrare reprezentat de Anglia pentru grupul Royal-Dutch-Shell, care conta pe suportul Băncii Lazard. Finaly a reuşit atunci să contracareze ceea ce considera ca o ameninţare, s-a adresat americanilor si a făcut o alianţă cu Standard Oil. Aşa s-a născut Standard Franco Americana (49% Standard Oil, 51% Banca din Paris), din care a apărut mai târziu Esso Standard.

Anvergura acestei iniţiative era imensă şi fără îndoială a constituit un act de politică internaţională.

Fără îndoială, Finaly nu se interesa de polititica internaţională; politica interioară era obiectivul său. Pentru plăcere şi necesitate. O bancă importantă şi mai ales o bancă de afaceri nu putea fi „apolitică“. Finaly se înclinase către dreapta şi apoi s-a orientat către stânga. Leon Blum era prietenul său din adolescenţă. Paul Painlevé intrase în intimitatea sa. Edouard Herriot asculta sfaturile sale. S-a pretins că Banca din Paris finanţase, chiar dacă fusese in parte, blocul de stânga. Adevărul este că in 1925 Finaly a ocupat un birou în Ministerul de Finanţe, foarte aproape de cel al Directorului de Transfer Fonduri.

Pentru a putea aprecia ce significa acest fapt, trebuie să vedem că toată politica Tezaurului se elabora in acest sanctuariu: prepararea împrumuturilor, starea rezervelor bănesti zi de zi, vigilarea schimburilor, contactul cu marile organe financiare.

Aceasta era prima dată, conform ştirilor noastre, când un bancher afacerist se stabilea in a III a. Republică în acelaşi corp al ciutadelei Statului.

Josep Caillaux, ministrul Finanţelor, nu a tolerat această specie de sacrilegiu. Aşa, l-a eliminat pe Finaly, în ciuda faptului că Preşedintele Consiliului era Painlevé. Atunci s-a întâmplat inevitabilul. Cabinetul Painlevé a demis in 27 octombrie 1925 pentru a se întoarce imediat...fără Caillaux.

În realitate, Finaly nu era de dreapta sau de stânga, nici anglofil sau anglofob şi politoca naţională s-ar fi trebuit confunda, după el, cu politica internaţională pentru realizarea unui obiectiv suprem: reconcilierea continentală europeană.

Şi aceasta pentru, că frustrarea acestui ideal a rezultat fatal pentru Finaly. Painlevé i-a cerut o apropiere faţă de Caillaux. Finaly a cedat insistenţelor amiciţiei. Aşa, în 1931 şi-a manifestat bunăvoinţa. Emile Moreau, antic guvernator al Băncii Franţei, a devenit preşedinte al Băncii din Paris şi din Ţările Joase. Moreau, vasal al marii burghezii, era un admirator al lui Caillaux şi în spatele acestuia se schiţa Banca Lazard.

Antagonismul între cei doi bărbaţi s-a făcut evident de îndată. Lupta a durat şase ani. Finaly, care protejase banca sa contra crizei mondiale în ciuda unui expansionism intens, a avut avantaj în principiu. Dar pe 7 iunie 1938 a trebuit să se incline şi să prezinte o demisie care a cauzat stupoare în epoca sa.

Acest ultim eşec nu a diminuat gloria lui Finaly. A fost unul dintre promotorii cei mai extraordinari din epoca sa, înconjurat de un exercit de economişti şi tehnici, a făcut Banca de Paris o potenţă capabilă sa opereze în aceleaşi condiţii ca primele bănci anglosaxone ale epocii.

Pe masură ce avansa în vârsta, Finaly apărea tot mai indescifrabil, ascuns sub impasivitatea sa, brutalitatea sa. Fără indoială, era sensibil şi caritativ şi poseda o extinsă cultură personală. Marcel Proust l-a avut până la moartea sa printre cei privilegiaţi căre onorau cărţile în sale. Painlevé a fost martorul apariţiei recursurilor neaşteptate de care am vorbit mai înainte. Horace Finaly, indiferent faţa de matematică, în timp ce studia la Liceul Condorcet, a descoperit vocaţia sa cand era bărbat şi s-a ridicat la nivelul speculaţiilor unui Einstein.

Finaly, ca şi tatăl său, a arătat predilecţie pentru Florencia. Avea doua proprietăţi şi se complăcea în atmosfera acestui oraş aristocratic, unde unde s-a exercitat o zi, geniul politic şi financiar al Médici. Biblioteca sa, care conţinea 66.000 de volume a ajuns la Biblioteca Naţională din Italia.

Al doilea război mondial l-a expulsat din Europa. A murit in New York la 19 mai 1945 şi se odihneşte în Pére Lachaise, îm pământ parizian, nu departe de capitală al cărei a fost unul dintre domnii momentului.


Legături externe



Nota:

1. COLLING, Alfred. Istoria Băncii - Din Babilonia la Wall Street (pp. 371-378), Barcelona, Zeus, 1965.

Horace Finaly, bancher francez, născut în Budapesta în 1871 si mort în New York în 1945. A moştenit pe tatăl său Hugo (1844-1914) la conducerea Banque de Paris et des Pays-Bas (Paribas) şi l-a convertit in unul dintre primii bancheri din Statul Francez (Grand E. Larousse. París, 1972).

Unelte personale
În alte limbi