Capitalismul comunitar

De la Escola Finaly
Salt la: navigare, căutare


Capitalismul Comunitar

Agustí Chalaux i de Subirà

Licenţă: Creative Commons Atribuire-Distribuire în condiţii identice 3.0

translation.png (Català) (Deutsch) (English) (Español) (Esperanto) (Français) (Italiano)


1. Presentare
2. Capitalismul comunitar
2.1.- Începuturile: Bismarck, Marx şi Lasalle
2.2.- Primele instituţii
2.3.- O nouă intuiţie făcea un posibil capitalism comunitar în timpurile noastre
2.4.- Individul nesalariat (simplu consumator)
2.5.- Concluzie


1. Presentare

Dragi prieteni:

Agustí a început în anul 2.000 creînd un nou document pentru a repeta, cu noi cuvinte şi cu stilul său provocator obişnuit ceea ce mereu ne-a repetat. Că —în momentul în care, mulţumită tehnologiei, există o autentică acumulare de bunuri materiale— nu ar fi deloc dificil ca aceste bunuri să ajungă la toţi cei pentru care simplul fapt de a se naşte, dacă ar exista voinţă politică de a fixa nişte legi economice noi care să aiba în vedere importanţa simplilor consumatori —persoanele dedicate activităţii altruiste sau cele care nu pot sau nu vor să se integreze în lumea productiva—. Această propunere este imprescindibilă pentru buna funcţionare a economiei şi a societăţilor dezvoltate.

În acest document ne aminteşte —cu pecedente istorii ale Bismark, Marx şi Lasalle— ca Renta de bază (RB) in favoarea tuturor cetăţenilor este o formulă foarte rentabilă pentru ca economia tărilor indistrializate să poată să rezolve problemele grave ale excedentelor de producţie (care atâtea dureri de cap dă industrialilor acestor ţări in timpul perioadei de prosperitate şi stabilitate politică).

Agustí fixează particular pe exemplul premiului Nobel pentru Economie, Maurice Allais, pentru a fi conştienţi de ipoteca care ne omoară —intr-un moment al gândirii unic impus de puterile economice mondiale— despre economiştii care, inclusiv când au intuiţii absolut creative, preferă sa nu le dezvolte de frica de a pierde beneficiile care îi supun a lucra în favoarea sistemului de la putere. Cazul lui Allais este, din păcate, cel care se repetă în fiecare zi la universitate, în serviciile economice ale băncilor şi în departamentele de economie ale mediilor de comunicaţie. Din ce în ce mai des, sunt profesionişti foarte preparaţi şi care văd alternative economice care ar ajuta conaţionalii, dar optează să tacă sau să repete discursul sugerat —prin garanţia salariului— de puterile economice care i-a angajat.

Maurice Allais lucrează pe ipoteza unui capitalism comunitar ca şi complement al actualului capitalism privat. Pur şi simplu propune ca ar trebui să se creeze o Băncă comunitară pentru a administra solduri pe care conturile curente nu le-au autorizat băncilor, pentru a le face cu împrumuturi bancare în funcţie de sistemul clasic de funcţionare a acestor entităţi. De Banca Comunitară ar funcţiona doar cu soldul nedisponibil din conturile curente care nu intrau în circuitul de depozit termen. O parte din soldurile conturilor care, după Maurice Allais, permiteau Bancii Comunitare să recupereze funcţia socială de regulare a catităţii de bani comerciali necesari in piaţă. O funcţie necesară şi imprescindibilă pentru a asigura un mare dinamism economic, regulare care se obţinea punând la dispoziţia simplilor consumatori banii pe care îi necesita o societate minim dezvoltată, pentru a absorbi excedentele de producţie pe care dinamismul economic îl genera în vreme de pace.

Încă odată, este o propunere pentru a rezolva problema societăţilor care generează mai multă bogăţie decât poate absorbi agenţii săi productivi. Este mai precis, crearea unor mecanisme pentru ca simplii consumatori —agenţi cu profesii altruiste şi liberale, grupuri marginalizate, bonlavi, bătrâni şi copii— ar putea să se integreze în piaţă şi să dea un nou dinamism al economiei deoarece a fi consumator este o adevărată funcţie utila când este un excedent de producţie.

In definitiv. Nu este vorba de a ajuta pe cei care nu lucrează pentru pur beneficiu (cum ar putea poziţiona o mentalitate paternalistă), ci de a înţelege că propria economie —mai ales in perioade de abundenţă— este necesară celor care nu muncesc, pentru a fi consumatori ale excedentelor lor de producţie.


Toate cele bune, în numele Agustí.

Echipa Can Bardina.

Barcelona, 5 Marie 2000.


2. Capitalismul comunitar

2.1.- Începuturile: Bismarck, Marx şi Lasalle

Anterior anilor 1880, Bismarck şi Marx comunicau deja prin intermediului sindicalistului Ferdinand Lasalle (1825 - 1864), ajungând la o comuniune de idealuri autopacificante.

(thumbnail)
Otto von Bismarck.
(thumbnail)
Ferdinand Lassalle.
(thumbnail)
Karl Marx

Ca şi consecinţă a acestei comuniuni de idealuri, în 1881, Bismarck a dat libertate plina sindicatelor germane, mult înainte ca oricare alt guvern, inclus celor care se numesc «avansaţi», ca Anglia si Statul Francez.

Puţini ani după, în 1885, Bismarck a fondat prima Asigurare Socială, la fel, mult înainte ca niciun Stat şi, cu un grad de perfecţie, care actual, este Asigurarea Sociala bismarckină, îndura în Alsacia si in departamentul din La Mosella (in Lorena), cu nişte rezultate sanitare (medici, spitale, etc.) şi contabili foarte superiori celei moderne şi excesiv birocratizată Asigurare Socială Franceză (pentru a nu vorbi de cea spaniolă).


2.2.- Primele instituţii

Atât Bismarck —cu o concepţie strict politică— ca ţi Marx —cu analizele sale economice— erau de-acord într-un proiect care includea ca punct esenţial puterea dată gratuit fiecărei persoane individ nesalariată nişte recursuri vitale minime; să spunem, ceea ce astăzi se înţelege şi se propune —fără niciun rezultat practic până în momentul de faţă— cu numele de rentă de bază pentru locuitor, salariu social, venit minim pentru locuitor sau basic per capita income.

Cele doua personalităţi au analizat posibilitatea de a aplica propunerea la toţi simplii consumatori dar ambii, au constatat că acest proect nu se putea realiza în timp ce îndura capitalismul privat exclusiv (valabil de aproape 4.500 de ani în toaoe imperiile mondiale).

A fost atunci când, fiecare pe cont propriu, au avut intuiţia că, era vital necesară crearea unui capitalism comunitar revoluţionar care să completeze valabilul capitalism privat, astfet încât s-ar obţine un nou capitalism total şi armonic mulţumită sintezei între cei doi.

Când în 1890 —după mai mult de 25 de ani guvernând practic în regim dictatorial şi populist— Bismarck a terminat în a se înfrunta cu complexatul Guillermo II (care pretindea unele orentaţii diametral opuse întregii sale politici), cancelarul a preferat să demită —din cauza devotării sale pentru dinastia Hohenzollern— înainte de a forţa abdicarea noului împărat.

Cu viziunea lui Bismarck, a dispărut pentru moment intuiţia bismarckiană-marxiană a unui capitalism comunitar.


2.3.- O nouă intuiţie făcea un posibil capitalism comunitar în timpurile noastre

(thumbnail)
Maurice Allais.
Mult înainte de a i se acorda Premiul Nobel în Economics, Maurice Allais, ca mulţi alţe economişti, a constatat că, în actualul sistem socio-economic, dominat de mari instituţii financiare private (bănci, case de economii şi companii de asigurare) se producea o osificare regresivă a economiei mondiale. Motivul acestei regresii este că instituţiile financiare private primesc banii privaţi, un 95% dintre salariaţi, însă doar un maxim de 25 - 30% dintre aceşti salariaţi au solvabilitatea suficientă pentru a-şi putea consimţi, cu siguranţă, tradiţionalele împrumuturi bancare.

Consecvenţa evidentă este că instituţiile financiar private no pot executa, in cantitate suficientă, oficiul sau special şi antic de imprumuturi şi se scufundă cu atâţia bani privaţi comercial, neutilizaţi si neutilizabili, dacă nu sunt pentru armamente, mai degrabă obsolete, războaie locale cinic provocate sau pentru o corupţie generalizată de toate puterile (normal asociată pieţei negre şi traficului de influenţă).

Inaintea acestei evidenţe, Maurice Allais a avut geniala intuiţie a unui capitalism comunitar care ar completa armonios capitalismul privat, până acum exclusiv, şi a propus o soluţie practică auto-socială foarte inteligentă, care o putem rezuma în acest articol.

Soluţia propusă de Maurice Allais, consistă in faptul ca, fiecare cont-curent, într-o stabilire bancară decide, cu o totală libertate personală, cantitatea banului său privat (total sau parţial) care vrea să o pună la dispoziţia bancherului şi durata, pentru ca entitatea financiară privată sa o utilizeze, în ceea ce priveşte specializarea lui: împrumuturile bancare.

Ceea ce rămâne în fiecare cont curent la dispoziţia exclusivă a proprietarului său privat, este ceea ce Maurice Allais numeşte cantitate de bani liberă (pentru faptul că nu sunt contrataţi în scris cu entitatea financiară privată).

Totalitatea acestor cantitate de bani liberă a tuturor conturilor curente private în toate entităţile financiare este pusă tele-informatic -fără necesitatea de a retrage fizic sumele din fiecare bancă- în plină dispoziţie bancară a Tezaurului naţional, constituind o Bancă Comunitară. Cel din urmă trebuia să-i plaseze în clădiri sociale gratuite în favoarea consumului, ca exemplu a ceea ce s-a făcut în Mesopotamia acum 7000 de ani.

Banca Comunitară va plăti proprietarilor cantitatea de bani liberi din conturile curente private un interes elevat, forţând aşa entităţile bancare private ca tradiţionala, exclusiva şi legitima lor activitate de creditori bancari privaţi, să fie, în mod inteligent, mult mai lucrativă.

Contabilitatea foarte detaliată —indisensabilă in cartea pieţei private şi practicată de la începuturile epocii istorice (amintiţi-vă arhivele contabile ale Templului Roşu din Uruk, în Mesopotamia, la jumătatea mileniului IV înainte de Hristos)— este tema exclusiv privată. Banca Comunitară nu trebuie să depindă de ea şi trebuie să ştie exact totalul dărilor gratuite a simplilor consumatori şi a instituţiilo sociale, pentru a rămâne, din punct de vedere al debitului compensate cu cantitatea de bani liberă disponibilă (cu coeficientul corespondent al siguranţei care marchează în fiecare moment, prudenţa bancară a responsabililor entităţii comunitare).

Aceste dări gratuite fac să treacă banul comunitar (care nu necesită o contabilitate foarte detaliată) la ban privat (care necesită o contabilitate foarte detaliată). Lucru foarte uşor astăzi mulţumită tele-informaticii valabile, într-un progres tehnologic rapid.

Banca Comunitară trebuie numai să poată măsura cu exactitate ca acest total al banului comunitar gratuit —cedat exclusiv cu finalitate de consum privat în favoarea simplilor consumatori— să fi trecut la ciclul de producţie prin comerţul minoritar , dând un nou dinamism intregii economii de acord cu excedentele de producţie disponibile pe piaţă.


2.4.- Individul nesalariat (simplu consumator)

Pentru a înţelege mai bine ipoteza noastră de muncă, este necesar să definim ceea ce înţelegem prin individ nesalariat sau simplu consumator.

Este vorba, în primul rând, de indivizi care nu pot găsi o slujbă plătită în sistemul de producţie şi care, prin urmare, sunt condamnaţi a rămâne în situaţia de şomaj (neangajat).

Dar, într-un sens mai amplu, sunt incluşi toţi acei indivizi care nu aparţin sistemului productiv. Să fie datorită faptului că sunt în imposibilitatea de a-şi găsi o slujba, fie că sunt indivizi care, în mod liber preferă să fie pe marginea sistemului productiv.

In cea de-a doua ipoteză, este un prim exemplu uşor asumabil pentru întreaga societate: cel al vocaţiilor altruiste în serviciul comunităţii (voluntari, cooperanţi, medici, pedagogi, etc.), Dar, deasemenea trebuie să-i includem pe toţi acei indivizi care aleg să rămână înafara sistemului productiv şi care, ca simplii consumatori, au la fel, un rol social care produce beneficii majore celor care au optat să aparţină lumii productive.


2.5.- Concluzie

Cu aceste trei exemple —Bismarck, Marx şi Allais— am pretins numai să demonstăm că există propuneri alternative al problemei considerate că nu are soluţie de ieşire, a excedentelor de producţie pe care indivizii din actualul sistem economic care ar putea consuma, sunt în incapacitatea de a cumpăra. Soluţia este de a încorpora simplii consumatori ca agenţi care pot să răspunda compromisurilor pieţei.

Din nefericire, această posibilitate a fost sistematic respinsă de puterile politice şi economice şi, din ce în ce mai des, economiştii plătiţi de sistem au preferat siguranţa unui salariu în serviciul puterilor stabiliţi riscului de a se vedea în imposibilitatea de a face propuneri inovatoare (considerate excesiv revoluţionare de mentorii «gândului unic» impus de actuala putere mondială).


Agustí Chalaux i de Subirà

Barcelona, 28 februarie 2000.

Unelte personale